Stoluri şi dimineţi

Bună dimineaţa. Mă uit pe fereastră să văd dacă Dumnezeu a dat cu brumă peste lume în această zi de noiembrie crud de uscat. Ciudat, în toamna asta, că frunze se încăpăţânează să mai rămână în pomi. Am vrut sa zic în lume, dar din lume nu pleacă. Soarele filtrat prin ceaţă aruncă irizaţii disperate asupra timpului prezent provocând mişcări in nemişcarea lucrurilor. Tremurul vieţii revine din tărâmul somnului acaparându-ne. În fiecare dimineaţa am un regret: lumea nu e iubire. Păcat.

Un stol de grauri îşi strigă nerăbdarea sau neliniştile prin aerul umed. Nişte ciori prevestesc ceva. Ce? Doar ele şi Dumnezeu ştiu. Râurile curg ducând cu ele viaţa şi doruri şi plângeri şi bucurii. Şi moarte câteodată. Peştii înoată contra curentului mai tot timpul. Oamenii nu, probabil din lipsă de motive sau de motivaţii. Pomul acesta înfipt în concretul pământului se străduieşte să se desfrunzească deşi nu reuşeşte. Cred ca-l va ajuta iarna care ciocăneşte la fereşti.

Astăzi oamenii par marionete de vată. Ce n-aş da să fiu păpuşarul sentimentelor lor. Să-i fac să se iubească fără motive sau restricţii. Să se iubească aşa ca la sfârşitul lumii. Aşa, ca şi cum doar iubirea ar mai fi printre noi. Mi-aş dori să le pot desena pe chipuri zâmbete, dar zâmbete în care să creadă, pe care să le adore.

Şi din nou dimineaţă de noiembrie crud de uscat. Stoluri de gânduri şi gândiri mă înfioară dezrădăcinându-mă din mine şi purtându-mă în lume. Îmi place asta: „daca fericirea (sau norocul, sau iubirea, sau orice vreţi voi) nu vine la mine, mă duc eu în lume să o caut”. Nu ştiu cine a scris-o. Poate vreun anonim din marea masă de anonimi ai planetei. Deşi termenul acesta e relativ ca orice altceva (clişeu de doi bani, dar ce ne-am face fără clişee). Eu sunt un anonim. Pentru cine? Pentru mine nu. Nici pentru fiica mea, nici pentru iubita mea, sau fraţii mei, sau mama mea, sau prieteni. Şi atunci pentru cine sunt un anonim?

Stoluri şi dimineţi. Cuvinte care nu-mi dau pace astăzi. Cred că, în mulţi, stolul dezvoltă mai tare sentimentul apartenenţei decât cuibul. Oferă o ieşire din anonimat mai trainică. Eu cred că e invers. În cuib te simţi ACASĂ. În cuib sunt mai puţini şi sunt şanse să te cunoşti mai bine. Deci anonimatul e exclus, e dizolvat de sentimente. Dar ce faci cu dimineţile de noiembrie crud de uscat în care te simţi şters? Te întorci spre fiinţa de lângă tine şi îţi aminteşti de ce sunteţi alături. Nu vei mai fi şters ci bine conturat. Conturat cu gândurile şi sentimentele ei/lui. Totul e să vrei, să vreţi.

M-am lungit nepermis de mult, dar astăzi am timp de lâncezit. N-am vrere, dar am timp. Să fiţi iubiţi şi să iubiţi. Să fiţi sănătoşi şi fericiţi.

Cu stimă al vostru

                Laurenţiu-Lucian Hişu

 
Alba Iulia 08-09.11.2013