Pavaj neregulat
strecurându-se printre case vechi cu garduri mai mult sau mai puţin dărăpănate.
Piatră cubică gri completând mozaicuri matematice, arce de cerc in principal,
dar si pătrate sau cercuri întregi. Ciudată exactitatea lor în haosul de forme
al porţilor de fier forjat, inox, plastic, lemn, etc. Indiferent cât de sinuos
ar fi drumul însuşi precizia pavajului-mozaic uimeşte ochiul trecătorului
dispus să-şi aplece privirea. Atât de precis mozaicul încât devine monoton la
un moment dat, dar nu la fel de monoton ca sacadarea paşilor în mersul acela
tărăgănat spre nicăieri prin dreptul unor curţi sau case mai vechi, unele
renovate altele nu, prin dreptul unor porţi ferecate sau nu, de-a lungul unor
garduri interminabile sau nu, ascunzând toate vederii drame sau comedii umane,
cu tâlc sau nu, prin verdele unor grădini îngrijite sau părăginite, pline de
flori, de arbuşti şi chiar de pomi. Roşul acela închis al cireşelor răscoapte
lucind în soarele dogoritor de parcă ar fi mijlocul lui iulie nu sfârşitul lui
mai te înfometează făcându-te să-ţi doreşti câteva fructe din care să muşti cu
nesaţ lăsându-le seva dulce şi aromată să curgă înăuntru, bucurându-te. Şi ce
bine se potriveşte roşul acela cu galbenul trandafirilor înmiresmaţi scăpaţi
proaspăt din strânsoarea bobocului, cu amestecul de culori al panseluţelor, cu
albul sau roşul bujorilor. Şi mirosurile… Frezii, lăcrămioare, trandafiri (din
nou), crini… şi multe altele. Şi căldura moleşitoare topind lucruri şi oameni
şi gâze. Doar un câine prostuţ lasă odihna umbrei unui măr ca să te latre, dar
se răzgândeşte repede lovit în moalele capului de canicula lichidă, deşi e mai.
Apoi casa. Casa
aceea crescută, parcă, direct din pavaj blocând orizonturi şi dând senzaţia de
capăt de drum. Nu-ţi poţi face o idee a mărimi ei deoarece din unghiul acesta
nu se vede decât un perete ţuguiat de forma acoperişului. Pare o casă pe trei
nivele cu pod mare cât o altă casă, veche, cu ziduri groase ca de cetate
medievală. Zidul vizibil acum e îmbrăcat în iederă cam doua treimi cu o
tencuială a cărei culoare originală nici măcar nu o mai poţi bănui dar a cărei
crăpături formează, împreună cu tulpinile iederii o reţea de vene stranii ca
ale unui monstru mitologic sfârtecat de un duşman inimaginabil. Aproape te
aştepţi să curgă sânge prin venele şi arterele acelea atât de ireale în
realitatea lor. Pe fundal doar cerul atât de senin şi încins încât pare alb. Ca
şi când şi albastrul s-ar fi topit de căldură. Dacă n-ar exista florile ai zice
că toate culorile s-au ascuns în adâncuri. Nici nu poţi vedea detalii până nu
intri în umbra pe care o aruncă, cu dispreţ parcă, zidul acela peste pavaj
nereuşind totuşi să aducă răcoare. Poate că nu răcoarea era scopul.
Apropiindu-te îţi laşi ochii să se odihnească şi astfel vezi mişcarea. Un
guşter, verde de plictiseala ce-l stăpâneşte, încearcă o cartografiere a crăpăturilor
care lasă să se vadă cărămida aşezată precum un mozaic cu model repetitiv. Acum
încerci să-ţi aminteşti cu ce seamănă şi nu reuşeşti. Poţi vedea pietricelele
din mortarul tencuielii prinse acolo pe veci. Pe care veci? Vor cădea curând ca
şi suratele lor care au făcut-o de ceva vreme. Vor cădea probabil spălate de
ploi sau duse de vânturi fără putinţa de a putea controla nici măcar direcţia
următorului drum. Iedera se caţără cu trudă şi furie spre cer acaparând tot ce
poate, înfigându-și micile, dar puternicele,
rădăcini în toţi porii zidului. Lupta pentru înălţare. Tu pentru cine
te-ai înălţa? Sau pentru cine n-ai face-o? Apoi zăreşti o muscă prinsă într-o
plasă de păianjen. Încă se zbate. Cine a pus-o să zboare pe canicula asta? Cine
sau ce te-a mânat pe tine până aici? Înălţare sau zbor.
Încerci să ignori
singurul detaliu esenţial şi care face ca toată această poveste, această
călătorie să pară reală. Singurul detaliu care nu are ce căuta în acest tablou
tocmai prin prisma realităţii lui concrete: fereastra. Cocoţată ciudat undeva
între nivele, ca şi cum nu s-ar fi hotărât căruia dintre ele să-i aparţină,
face notă discordantă cu tot ce o înconjoară datorită vopselei noi. E singura
fereastră de pe peretele acesta şi singura dovadă că totuşi e o casă (?), că
are totuşi… adâncime. Fără ea ai senzaţia că te afli în faţa unei foi de
hârtie, a unui desen în două dimensiuni. Două dimensiuni? A noastră şi a lor?
Ha. Merită să te gândeşti la asta pentru viitor. Fereastra deci. Vopsită
proaspăt, cum ai băgat de seamă, în verde. Cu obloane de lemn vopsite la fel,
dar a căror utilitate nu o vezi din cauza petuniilor multicolore de pe pervaz.
E o fereastră mare dar care pare minusculă datorită, probabil, singularităţii
şi asimetriei, intenţionate sau nu. Pare un ochi deschis spre lumi stranii şi
de aceea senzaţia că zidirea ar putea fi o fiinţă fabuloasă căzută în lupta
acerbă pentru ziua de mâine se adânceşte. Te întrebi ce taine se ascund în
spatele ei, ce gânduri, ce sentimente, ce vise… Deşi ştii nu te poţi abţine să
nu-ţi imaginezi reprezentaţii teatrale ascunse în spatele unei ferestre. A
acelei ferestre. Ştii atât de bine perdelele de dantelă care de atâtea ori ţi
s-au părut cortine peste lume. Întotdeauna te-a fascinat migala cu care au fost
împletite. Ştii atât de bine covoarele grele ce acoperă parchetul de stejar
aşezat ca un mozaic repetitiv. Cu ce seamănă oare? N-ai timp să-ţi răspunzi că
te gândeşti la sofaua grea aşezată lângă uşă şi la scrinul din dreapta. Câte
poveşti ar putea spune…
Revii la fereastra
întredeschisă reflectând ciudat cerul şi un vârf de nuc bătrân. La fereastra
verde cu rama lată contrastând cu tocul îngust pe care petuniile o fac să pară
un ochi înlăcrimat. La fereastra cu feroneriile noi ce par dantelate în aramă.
Cu obloanele deschise ca nişte pleoape crescute aiurea şi fardate în verde
închis. La fereastra ca un ochi deschis spre altă lume, spre alte suflete şi
uiţi de tot. Uiţi de pavajul ca un laitmotiv delirant. Oare cu ce seamănă? Uiţi
de câinele reîntors la umbra aparent protectoare. Uiţi de gardurile grandioase
ascunzând case şi grădini în paragină sau nu. Uiţi de strada lungă şi
întortocheată sfârşită parcă într-un zid cu o fereastră. Uiţi de târgul în
centru căruia te afli. Uiţi de munţii din jur, de marea din depărtare, de
ninsori şi canicule, de frunzişuri şi nisipuri… Mai rămâne doar zidul cu
tencuiala crăpată şi căzută dezvelindu-şi vulgar cărămizile. Mai rămâne iedera
căţărându-se cu încăpăţânare spre înalt uitând şi ea de rădăcinile ce o reţin.
Şi fereastra cu petuniile ei ca un memento al unui lucru de mult uitat. Doar
călătoria ţi-o mai aminteşti. Călătoria cu ritmul ei de paşi târşiţi pe un
pavaj de piatră cubică sub pălărioara trendy de pai, învelit în cămaşa de in cu
pantalonii „treisfert” de denim şi sandale. Cu dorurile tale cărate în inimă,
cu iubirea ta umplându-ţi sufletul, cu setea de frumos niciodată ostoită şi cu
foamea ta de călătorie care te va face să mori de inaniţie oricât ai mânca.
Uiţi de tot şi de toate păstrând reflectat în ochi-ţi verzi doar fereastra
oglindită în alţi doi ochi verzi deasupra unei guri de cireaşă şi dorul te
cuprinde din nou deşi strângi mâna aceea fină în palma ta. Întorci capul şi
zâmbeşti oglindindu-ţi zâmbetul în cei mai mirifici ochi verzi străjuiţi de
grâul copt al parului uşor rebel de parca ar fi fost răvăşit de un vânt
imposibil sau de o noapte de amor, accentuând roşeaţa macului gurii şi uiţi de
tot şi toate, uiţi de comedii şi drame, de lume şi caniculă şi te gândeşti că
acum doar călătoria contează. Şi povestea contează. Povestea aceasta ce începe
cu „a fost cândva, undeva…” şi care nu ştii cum se va termina. Dar o să afli. O
să ştii, într-o zare îndepărtată în alte vremi. Şi atunci le vei spune şi lor.
Până atunci strângi ferm dar delicat în palmă mâna aceea fină, mâna aceea izvor
de mângâieri sublime, te mai oglindeşti o dată în adâncul ochilor verzi, mai
săruţi o dată buzele roşii cu gust de cireşe şi porniţi mai departe prin
poveste ursiţi de naiade şi satiri, cu focul dragostei în inimi şi cu visul
unei ferestre verzi cu iederă, deschisă spre alte lumi, spre alte poveşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu