Ultimii tu şi eu

      

           Argint topit vălurind spre ţărmuri stâncoase, marea. Ignorând simbolul vanităţii umane, epava. Ignorând-o, dar măcinând-o, consumând-o. Noi, suspendaţi o clipă deasupra timpului, măsurând valurile sau întâmpinând vânturile sosite din porturi exotice prin care am rătăci în căutarea unor parfumuri ezoterice a unor flori de mult uitate. Pielea ta fierbinte floare de lotus născătore de zei. Tu între mine şi soare. Protectoare tu. Iubitoare tu. Răsărind din spuma mării euxine ca o zeitate de lună şi mare, colorând apele cu verdele ochilor tăi. Tu, aripa mea de cristal vibrând a cântec de sirenă în bătaia brizei. Eu, fachir frământând jarul cochiliilor cu tălpile goale şi jarul tău cu buzele goale. Cormorani în zbor, pete negre pe cerul de platină. Cormorani scufundându-se în căutarea preanecesarei hrane. Necesitate fără echivoc: foamea. La fel, fără echivoc, dragostea noastră.

        Voalul tău legat neglijent pe un umăr creează iluzia că ar ascunde ceva neascunzând nimic. Voalul tău îl vom face velă pentru ambarcaţiunea cu care vom călători spre nicăieri în căutarea ultimului ţărm pustiu pe care vom eşua în lipsa unui far celest. Ochii mei fi-vor plini de sare atunci când îţi  voi săruta buzele arse de furia vânturilor ce ne vor fi mânat până acolo. Stânci de granit răsar din marea verde ca ochii mei. Brazi se încăpăţânează să crească până în vârful stâncilor necunoscând oameni şi mirându-se de astfel de fiinţe ce am putea fi. Timpul va trece imitând valurile. Valurile se vor undui ignorând epava corabiei ce ne-a adus. Voalul tău, velă sfâşiată, dezvelind lucruri neînvelite, flutură în vânt a uitare, semn al unei imposibile întoarceri. Tu, flamura mie, eu pavăză ţie, iubindu-ne, schimbând sensurile unui ţărm de mare; adâncind distanţe, mai apropiaţi unul de altul decât văzduhul de mare.

      Apoi soarele lichid îmbăindu-ne. S-a scurs din cerurile lui inabordabile spre sărutul mării înfierbântându-ne, pe noi ultimi navigatori, spre a cerşi răcorea umbrei brazilor încăpăţânaţi să crească lungindu-şi crengile ca pe nişte stindarde sau ca pe nişte lăncii în apărarea ţărmului – cetate. Soarele lichid scurs spre dizolvarea orizontului, uitând să mai măsoare trecerea timpului. Miros de sânge scurs din buze muşcate în frenezia sărutului amestecat cu miros de soare lichid şi brazi încăpăţânaţi. Cochilii de crabi măcinate scurgându-se printre degete ca ultimă clepsidră uitată întoarsă din neant şi netopită de soare. O ultimă clepsidră reflectată în verdele ochilor tăi scurgându-se la nesfârşit pe platoşele atâtor şi atâtor cavaleri înzăuaţi ai mării. Şi soarele lichid încingând vântul ce-ţi răvăşeşte părul tău de zeitate fantastică muşcând din lună să distragi valurile ce încearcă să ne amintească o lume – imagine de mult plecată. Apoi soare lichid prelins peste lume îmi dai să beau din căuşul palmelor tale pe ţărmul acela nebotezat. Şi sorb din el spre uitarea păcatului şi în prelungirea iubirii. Şi sorb din el de parcă ar curge din sânul tău neascuns de vălul ce velă ne-a fost. Din sânul tău rotund ca un soare înainte de curgere. Din sânul tău fierbinte ca însăşi dorinţa. Şi sorb din el în Valea Uităriidelume, dragoste sorbind.

           Marea – argint topit – bolborosind ţărmului câte ceva. Pescăruşi, scăpaţi între cer şi pământ, ne mai amintesc, tardiv, de locuri uitate prin cotloanele minţii. Stânci înălţându-se prin truda pământului vor să ne creeze un nou orizont. Vântul reinventându-ne cântece imposibile. Dar noi, rătăciţi în noi înşine, uitând de toate, contopindu-ne într-o ultimă fiinţă, stindard şi scut, să crească din carnea noastră un ultim ţărm pe o ultimă mare sub o mulţime de sori îmbrăţişând o mulţime de luni. Doar noi, ultimi tu şi eu…

Costineşti 13.08.2015