Ce pot să mai scriu despre primăvară? Despre primăvara
ca o bură coborând peste ochi şi intrându-mi în suflet. Despre primăvara ca o
revedere… sau ca o plecare… sau ca o revenire… Primăvara ca o despărţire sau ca
o regăsire… Primăvara ca un anotimp – sentiment împlântat adânc în suflet…
Primăvara ca un azi îngheţat între ieri şi mâine, ca o secundă zbenguindu-se
prin timp. Primăvara ca o pâine crescută pe vatră de dor. Primăvara ca o noapte
stelară luminată de dragoste. Primăvara ca o curgere spre înlăuntrul meu.
Primăvara ca un eu jinduind, ca un eu însetat, ca un eu înfometat… Primăvara
plecând, primăvara revenind aşa cum pleacă şi revin oamenii. Primăvara
feminină, prin toanele ei. Primăvara masculină, prin inconştienţa ei. Primăvara
ca noi, iubind, negând, fugind, iertând, dorind, simţind, sperând, iubind.
Şi ce dacă încep
să mă repet? De ce n-aş avea voie să mă repet? Cine îmi interzice dreptul la
repetiţie? Chiar aş vrea să ştiu cine şi-ar permite asta. Mai ales când e vorba
de iubire. Am să iubesc iar, şi iar, şi iar… atât de repetitiv din cauza clară
a continuităţii sentimentului mai mare ca un sentiment. Şi pentru că e
primăvară am să iubesc cum ar iubi o primăvară revenind pe o primăvară
revenindă. Şi nici măcar nu cred că mai am nevoie să fiu iubit (sigur am tâmpit
de-a binelea). Mi-e destul că trăiesc emoţia excepţiei ce port. Există cineva
pe lumea asta sau pe cealaltă care îmi refuză prima mea natură: iubirea. De
fapt prima şi a doua şi a treia… şi a cincisprezecea… si a… natură a mea.
Ce să scriu despre
primăvară? Primăvara ca o ploaie rece răcorind patima dorului. Primăvara ca un
vânt zbanghiu răvăşind plete şi dorinţe. Primăvara ca un mugur crăpând spre
frunză sau spre floare. Primăvara ca o împreunare. Primăvara ca o ceaţă
estompând distanţe, imposibilităţi posibile, doruri sufocante sau înălţătoare.
Primăvara ca un soare luminând vise şi speranţe, gânduri şi vreri, sentimente
şi stări. Primăvara ca un mister feminin. Primăvara ca un vis masculin.
Primăvara ca o aromă din gustatul ieri adusă in trăitul azi pentru visatul
mâine. Primăvara ca oră eternă de amor. Primăvara ca un ev de dor. Primăvara ca
o eternitate de speranţă veşnică.
Vreau să mă topesc
în primăvara asta şi să picur peste lume umplând-o de dor. Vreau să picur peste
lume înecând-o în iubire. Vreau sa mă diluez în verdele crud ce se naşte din
zbaterea ierbii şi să răsar într-un suflet primăvăratic. Vreau să mă transform
în vânt să mângâi buze şi ochi şi gânduri… Vreau să mă fac drumeţ şi să car în
spate şi în ochi şi în suflet vise ca să le primenesc. Vreau să cresc frunză,
de verde ce mi-e sufletul plin de dor. Pământ reavăn vreau sa fiu să crească
gânduri de bine din mine şi să umple lumea cu o pădure de frumos. Soare molatic
dezmorţind frigul dimineţilor fără noimă aş vrea să răsar.
Când voi mai scrie
despre primăvară o voi face ca şi cum aş scrie despre mine iubind. Sau
călătorind. Sau îndestulându-mă cu bogăţia sentimentelor ce le pot duce. Sau
grăind cu toată gingăşia de care sunt în stare pentru a bucura. Când voi mai
scrie despre primăvară voi scrie despre ea ca despre o femeie încurcându-mi
simţurile, ameţindu-mi gândurile şi încurajându-mi visele. Blondă cu ochii
verzi trezind amintiri şi răscolind doruri. Cu rotunjimi primăvăratice şi ochii
verzi (din nou) înverzindu-mi universul. Până atunci ce să scriu despre
primăvară?... Nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu