Despre păcat

Dacă tot e săptămâna mare am să scriu despre păcat. Am să împart totul în două părţi: păcatul în general şi păcatul în dragoste.

N-o să am pretenţia că voi defini păcatul. N-o să descriu nici modalitatea de răscumpărare. Aceste aspecte sunt prea personale pentru a putea emite judecăţi asupra lor. Cred că păcatul se rezumă la proverbul „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. Orice acţiune, vorbă, gând, sau orice altceva care nu respectă acest precept e păcat. Cât de grav, cât de puţin grav, cât de posibil de răscumpărat depinde de cel care judecă, de cel implicat şi de scara lui de valori. Cine ne spune care sunt păcatele cele mari? Dar cele mici? Legea morală. Cine face legea morală? Sau cine a făcut-o? Pentru ce? Pentru cât timp? Vedeţi că nu am decât întrebări. Poate acesta e rostul meu astăzi: să vă fac să vă întrebaţi. De ce trebuie să luăm de bun tot ce zic alţii? Nu cred că Dumnezeu dezvăluie cuiva planurile sale. Şi atunci cine suntem noi să judecăm păcate, să emitem judecăţi de valoare? Ce ştim noi despre cauzalitatea unui anume păcat şi despre gravitatea lui? Şi totuşi judecăm dacă nu suntem implicaţi. Dacă suntem nu judecăm. Iar dacă ne judecă alţii… Pentru că Dumnezeu le face şi le desface pe toate nu credeţi că devenim prea ipocriţi încercând să înţelegem ceva ce nici măcar nu ne priveşte? Ce mă priveşte pe mine sunt acţiunile şi reacţiunile mele. Orice greşeală poate fi răscumpărată într-un fel sau altul. Nu cred în pedeapsa veşnică. Nimeni nu e atât de păcătos decât dacă e bolnav, iar boala se tratează nu se pedepseşte.

Şi acum păcatul în dragoste. Aici s-ar putea să deranjez pe unii din cititorii acestor rânduri pentru că am un punct de vedere diferit faţă de biserică (parcă până acum a fost altfel…). Ce e păcat în dragoste? Cam aceleaşi lucruri ca în viaţă. Din nou „ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”, doar că aici e mai complicat puţin. În viaţă, în general, dacă îţi place să fii minţit, minte. Dacă îţi place să fii furat, fură. În dragoste intervine rana pe care o laşi în sufletul celuilalt. De aceea când iubeşti ar trebui să te implici total. Să uiţi de tine. Asta înseamnă de fapt dragoste. Şi orice lucru sau orice faptă care face bine ambilor parteneri (nu discut decât despre cupluri ca să nu ne lungim prea mult) nu poate fi un păcat. Biserica, prin cărţile sfinte, condamnă de exemplu onanismul, vărsarea seminţei. E clar motivul pentru care au făcut-o: omenirea trebuia să se înmulţească. Nu cred că mai e de actualitate. Am ajuns în punctul în care pământul aproape că nu ne mai suportă. Şi atunci? Nu mai facem dragoste? Poate voi. Sau cine vrea. Eu nu sunt de acord. Cam asta e părerea mea despre toate „păcatele” înfierate de biserică legate strâns de dragoste.

La sfârşit am lăsat partea cea mai grea: „Dragostea ca păcat”. Asta e cea mai tare gogoriţă posibilă. Singurul sentiment care ne apropie de Dumnezeire poate fi un păcat? Omul nu e făcut să trăiască singur. Şi nu mă refer la prieteni, la rude, la oameni în general. „Noi oamenii suntem îngeri cu o singură aripă şi nu putem zbura decât îmbrăţişaţi” zicea Luciano de Crescenzo şi sunt total de acord. Cine are dreptul să-mi refuze zborul? Dacă partenerul meu nu mai este, dintr-un motiv sau altul, nu am dreptul să zbor? Ce fac cei ai căror parteneri se înalţă la scurtă vreme după căsătorie? Trăiesc o viaţă de singurătate? Nu mai au dreptul la familie, copii, IUBIRE? Cine le interzice asta? Sau, în altă ordine de idei, doi oameni căsătoriţi care, din varii motive nu se mai suportă (poate nu s-au suportat niciodată şi n-au ştiut asta, nici nu contează) TREBUIE să vieţuiască împreună păcătuind prin ura, prin injurii, prin refuzul de a-şi vorbi pentru ca sunt căsătoriţi şi cineva îi condamnă dacă se despart? Alţi doi oameni care se iubesc imens şi totuşi, din motive doar de ei ştiute, nu vor „să-şi unească destinele” (parcă n-ar fi gata unite prin dragostea ce-şi poartă?) sunt consideraţi păcătoşi? Pentru că iubesc? Pentru că se iubesc? Pai dacă iubirea e păcat atunci ORICE iubire e păcat, chiar şi de Dumnezeu. Cu asta nu pot fi de acord. Dumnezeu însuşi e iubire în stare supremă.

Aveţi grijă de voi. Iubiţi cu tot sufletul vostru şi nu faceţi altora ceea ce nu vreţi să vi se facă vouă. Fiţi fericiţi că suntem atât de puţin pe aici încât e păcat să irosim timpul cu altceva.

Lumina pascală vă bată în suflete, iar voi să aveţi tăria şi înţelepciunea să-i deschideţi.

Acelaşi eu.

Alba Iulia 17-18.04.2014