Despre noapte ca
odihnă
Despre ziuă ca
lumină
Despre dragoste ca
trudă
Despre lacrimă că-i
udă
Zice-se că
întunericul cel mai mare, cel mai desăvârşit e in adâncul pământului, în
peşteri. Zic, totuşi, că întunericul cel mai desăvârşit e în suflet. Ca şi
lumina cea mai pură. Nu noaptea aduce întunericul. Nici măcar lipsa luminii nu
o face. Ci lipsa speranţei. Disperarea. De aceea speranţa nu trebuie înlăturată
chiar dacă nu vedem soluţiile atunci când avem nevoie de ele. Dar, prin
comparaţie, nici soarele nu aduce obligatoriu lumina. Oricâtă lumină are cineva
sau ceva privit direct şi intens poate provoca orbirea, totală sau parţială,
definitivă sau temporară. Ne e teamă de întuneric dar îl căutăm, conştient sau
nu. Ne place lumina, declarativ măcar, dar o îndepărtăm. Ne bulversăm viaţa cu
întrebări stupide complicând-o când lucrurile sunt atât de simple: ce îmi face
bine – asta vreau; ce îmi face rău – asta nu vreau.
Ne e teamă de
întuneric pentru că nu gândim la el ca la aducătorul de odihnă. În serile sau
nopţile de singurătate (cea mai rea singurătate e atunci când eşti singur chiar
dacă ai pe cineva alături) când ar trebui să ne odihnim trupul şi mintea
preferăm să gândim la ce ar trebui să simţim. Şi reciproca: în zilele de
„acţiune” simţim ce ar trebui să gândim, apoi ne mirăm de rezultatele
dezastruoase. Teama ne aduce întunericul, deşi curajul nu aduce întotdeauna
lumina. De aceea e complicat omul în natura sa: nu de fiecare dată sunt
valabile reciprocităţile. Cerşim lumină ca să ne vedem teama mai bine, să ne
putem creşte temerile în cunoştinţă de cauză. Dar există o şansă pentru toţi de
când cu Pandora şi a ei cutie. Speranţa e păstrătoarea luminii.
De fapt ce sunt
stelele în noapte dacă nu speranţe? De ce nu se văd în lumină deşi sunt tot
acolo? Pentru că în lumină nu avem nevoie de ele, dar în noapte magia lor e
mirifică. Ne călăuzesc. Ne îndulcesc întunericul nopţii. Ne uimesc de fiecare
dată când avem puţin timp să le admirăm. Ce sunt stelele dacă nu speranţe
ridicate la Dumnezeu?
Mă tot întreb de ce
şi întunericul şi lumina ne umplu la fel. Poate pentru ca asta e în firea
lucrurilor şi în structura noastră genetică. Pentru că omul e dual prin natura
lui, probabil. Cred că de aceea avem şi înger şi demoni. Cred că, şi revin la o
idee mai „veche”, de aceea aproape niciodată ceea ce ne trebuie nu coincide cu
ceea ce ne dorim. Iar asta face să ne îndepărtăm tot mai tare de fericire. Dacă
am găsi echilibrul, precar ca orice echilibru, între întuneric şi lumină… Oare
câtă înţelepciune mai trebuie să strângem ca să ne îndepărtăm de tot de binele
ce ne trebuie? Cu cât suntem mai „evoluaţi” cu atât suntem mai nefericiţi, cu
atât ne dorim mai mult lucruri fără importanţă uitându-le pe cele care ar
trebui să conteze. Iar când realizăm că am trecut prin viaţă pierzând
principalul (doar cei norocoşi ajung să realizeze, iar cei foarte norocoşi o
fac în timp destul de util) căutăm refugii şi subterfugii şi surogate, deşi
toată viaţa de până atunci tot cu ele am trăit-o.
Întunericul şi
lumina să se împletească în sufletele voastre aducându-vă liniştea.
Tot eu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu