Întuneric şi lumină

Despre noapte ca odihnă

Despre ziuă ca lumină

Despre dragoste ca trudă

Despre lacrimă că-i udă

Zice-se că întunericul cel mai mare, cel mai desăvârşit e in adâncul pământului, în peşteri. Zic, totuşi, că întunericul cel mai desăvârşit e în suflet. Ca şi lumina cea mai pură. Nu noaptea aduce întunericul. Nici măcar lipsa luminii nu o face. Ci lipsa speranţei. Disperarea. De aceea speranţa nu trebuie înlăturată chiar dacă nu vedem soluţiile atunci când avem nevoie de ele. Dar, prin comparaţie, nici soarele nu aduce obligatoriu lumina. Oricâtă lumină are cineva sau ceva privit direct şi intens poate provoca orbirea, totală sau parţială, definitivă sau temporară. Ne e teamă de întuneric dar îl căutăm, conştient sau nu. Ne place lumina, declarativ măcar, dar o îndepărtăm. Ne bulversăm viaţa cu întrebări stupide complicând-o când lucrurile sunt atât de simple: ce îmi face bine – asta vreau; ce îmi face rău – asta nu vreau.

Ne e teamă de întuneric pentru că nu gândim la el ca la aducătorul de odihnă. În serile sau nopţile de singurătate (cea mai rea singurătate e atunci când eşti singur chiar dacă ai pe cineva alături) când ar trebui să ne odihnim trupul şi mintea preferăm să gândim la ce ar trebui să simţim. Şi reciproca: în zilele de „acţiune” simţim ce ar trebui să gândim, apoi ne mirăm de rezultatele dezastruoase. Teama ne aduce întunericul, deşi curajul nu aduce întotdeauna lumina. De aceea e complicat omul în natura sa: nu de fiecare dată sunt valabile reciprocităţile. Cerşim lumină ca să ne vedem teama mai bine, să ne putem creşte temerile în cunoştinţă de cauză. Dar există o şansă pentru toţi de când cu Pandora şi a ei cutie. Speranţa e păstrătoarea luminii.

De fapt ce sunt stelele în noapte dacă nu speranţe? De ce nu se văd în lumină deşi sunt tot acolo? Pentru că în lumină nu avem nevoie de ele, dar în noapte magia lor e mirifică. Ne călăuzesc. Ne îndulcesc întunericul nopţii. Ne uimesc de fiecare dată când avem puţin timp să le admirăm. Ce sunt stelele dacă nu speranţe ridicate la Dumnezeu?

Mă tot întreb de ce şi întunericul şi lumina ne umplu la fel. Poate pentru ca asta e în firea lucrurilor şi în structura noastră genetică. Pentru că omul e dual prin natura lui, probabil. Cred că de aceea avem şi înger şi demoni. Cred că, şi revin la o idee mai „veche”, de aceea aproape niciodată ceea ce ne trebuie nu coincide cu ceea ce ne dorim. Iar asta face să ne îndepărtăm tot mai tare de fericire. Dacă am găsi echilibrul, precar ca orice echilibru, între întuneric şi lumină… Oare câtă înţelepciune mai trebuie să strângem ca să ne îndepărtăm de tot de binele ce ne trebuie? Cu cât suntem mai „evoluaţi” cu atât suntem mai nefericiţi, cu atât ne dorim mai mult lucruri fără importanţă uitându-le pe cele care ar trebui să conteze. Iar când realizăm că am trecut prin viaţă pierzând principalul (doar cei norocoşi ajung să realizeze, iar cei foarte norocoşi o fac în timp destul de util) căutăm refugii şi subterfugii şi surogate, deşi toată viaţa de până atunci tot cu ele am trăit-o.

Întunericul şi lumina să se împletească în sufletele voastre aducându-vă liniştea.

Tot eu

Alba Iulia 03-23.04.2014