Alunecând prin întâmplare (altă scrisoare de dragoste şi primăvară)

pentru M.L.D. 

De ce alunecând? Pentru că alunecarea e mai lină decât păşirea, mai continuă. Destul am tropăit în pas alergător sau bătând pas de defilare.

De ce prin întâmplare? Pentru că e o întâmplare aproape totul. De fapt totul în afară de minuni. Cum care minuni? Minunea ca ești, minunea dragostei noastre, minunea din mirosul florilor, minunea din zborul păsărilor, minunea din zâmbetul tău, minunea din ochii noştri verzi... Mai sunt minuni, dar am să-ţi mai spun la fapt de dragoste într-o seară de taină. Întâmplări? Întâmplarea că sunt, întâmplarea că pot, întâmplarea (?) că ştiu, întâmplarea (?) că vreau, întâmplarea din culoarea florilor, întâmplarea din penele păsărilor, întâmplarea din ochii tăi în ochii mei limpezindu-şi culorile.

Destul cu divagatul explicativ. Discuţia asta am vrut să fie despre trecerea (alunecatul) prin viaţă (întâmplare). Dar cum totul se învârte în jurul tău şi al dragostei ce-ţi port tot o scrisoare de dragoste va fi.

Ştii că alunecând prin întâmplare dragostea de tine e primăvară, care e un vis al iernii prelungit în flori? Nebunia de miresme în alb seamănă până la identificare cu zbuciumul dorului de tine. Zarva păsărilor sau graba gâzelor pare ritmul inimii mele cuprinse de dorinţa sau de grija de tine. Zbaterea frunzelor în muguri e zbaterea sentimentelor în sufletul meu fără să conteze dacă eşti departe sau nu aşa cum nici pentru frunze nu contează dacă sunt în vârful copacului sau mai spre rădăcină.

Atât de tare seamănă adierea cu răsuflarea ta din momentele de dragoste. Atât de mult şi de tare îţi aud şoaptele de amor îngânate de glasul vântului încât dorul de tine mă mistuie ca flacăra o lumânare, precum mistuie fapta o idee.

De ce timpul e comparat mereu cu un râu? Pe un râu ridic un stăvilar, mai mare sau mai mic în funcţie de râu, şi-l oblig să băltească. Ei dar o pârtie? Tot despre alunecare... cred că aş putea învăţa să alunec la deal prin timp, dar nu vreau să stau departe de tine. Doar primăvara n-o pot degusta singur. Aşa cum nici toamna sau iarna n-am putut să le sărbătoresc fără tine. Zilnic se umple lumea de lumina pe care o fura din dragostea mea pentru tine. Dar oricât de multă mi-ar lua tot mai multă creşte în loc. Poate asta era menirea ta: să mă faci să (i)luminez lumea începând cu mine. Cred că de aia eşti atât de radioasă. Se reflectă pe pielea ta lumina dragostei mele de tine iar din interior iasă irizaţiile dragostei tale de mine.

Ai văzut ca primăvara întâmplarea devine minune? Minunea tot minune rămâne, dar întâmplarea... Întâmplarea devine un cocon şi se transformă, învelită în sentimente, într-o minune perfectă. Minunea că-mi eşti rămâne minune, dar întâmplarea că sunt se transformă în minunea că-ţi sunt.

Creşte în mine dorul de tine de parcă nu te-am strâns în braţe de doua veşnicii. Mi-e dor de toate primăverile tale: de petalele buzelor, de mugurii sânilor, de adierea vorbelor, de susurul gemetelor, de aroma limbii şi pântecului tău.
Să ai o primăvară mirifică în fiecare zi a vieţii tale.

Alba Iulia 07.04.2014