pentru M.L.
Am
aşteptat ninsoarea asta atât de mult şi a venit aproape tardiv.
Aproape. Doar pe tine te aştept cu o dorinţă mai mare. Se îmbulzesc dorurile în
mine ca fulgii într-o ninsoare abundentă. Dorurile de toate ale tale. Deşi
ninge copios n-a apucat să ascundă faţa lumii nici măcar cu un strat de fard
uşor, pufos. Oraşul pare adormit vopsit aşa de jumătate în alb. Oare dorurile
de ce nu adorm niciodată? Mă întreb ce-mi lipseşte cel mai mult. Cuvintele
rotitoare lansate să mă ameţească sau gura ce le rosteşte duios înspre mine?
Ochii tăi brutal şi înălţător de verzi sau privirea lor ce-mi mângâie clapele
sufletului? Mâinile tale mici şi gingaşe sau forţa uimitor de tandră cu care mă
frămânţi? Sufletul tău învăluit în dragostea mea sau dragostea ta acaparându-mă,
desăvârşindu-mă? Oare ce-mi lipseşte cel mai mult în afară de tine toată?
Vântul
creează traiectorii ciudate pentru fulgi ce n-au decât un scop. Mă rog, doar un
scop declarat. Ştii că am învăţat ceva şi de la ei? Am învăţat să-mi las
dorurile să se adune în mine valuri după valuri. Să le las să se adune în mine
ca o pătură groasă, să nu mă opun lor. Ştii că mi-e dor de tine mereu? Şi când
vorbim sentimente, pentru că mie îmi place să ne povestim sentimentele ce le
trăim, mi-e dor de tine. Şi când te sărut, când te gust, pentru că ţie îţi
place să te gust (parcă mie nu-mi place?), mi-e dor de tine. Şi când ne
strângem în braţe mi-e dor de tine. Oricum doar dorurile te tine mă ning, mă
troienesc.
Chiar
ai putea crede că ninsoarea asta a venit târziu tare, dar doar dacă ai privi
din afară. Noi nu putem privi din afară nimic. Noi suntem în toate ale noastre.
Chiar şi când suntem depărtaţi. Sau poate tocmai de aia. Ştii ce iubesc cel mai
mult la tine? Serile de iarnă alături de serile de toamnă. Ţi se potrivesc atât
de bine. Ca şi dimineţile de altfel. Sau amiezile. După amiezile la fel. Abia
aştept să văd cum ţi se potrivesc cele de primăvara sau de vară. Parcă n-aş
şti. Ştiu, simt, dar vreau să şi văd.
Ştii
ce minunată e imaginea mea reflectată de ochii tăi? Aproape ca imaginea ta
răsfrântă in inima mea? Vezi? Şi când sunt adânc împlântat în ochii sau în
sufletul tău mi-e dor de tine. Dar cea mai minunata imagine a ta e când eşti
luminată de lumina dragostei ce ne-o purtăm. Trăsăturile tale sunt cele mai
frumoase când dormi, şi când facem dragoste, şi când vorbim, şi când mâncăm, şi
când ne plimbăm, şi când zâmbeşti, şi când plângi… Îmi doresc tare să te văd cu
fulgi în plete. Şi cu ghiocei, şi cu maci, şi cu flori de câmp, şi cu cireşe la
urechi, şi cu mine prins de mijlocul tău, cu buzele mele prinse de gura ta, cu
sufletele noastre întrepătrunse.
Zăpada
asta se aşterne exact ca pătura ta cu care te înveleşti şi pe care o dai repede
la o parte când pun mâinile şi gura şi sufletul pe tine. De cald, de drag o dai
la o parte? Sau de teamă că te-ai putea încurca în ea şi să ratezi unele
mângâieri? Aşa de tare mă bucură ninsoarea asta de parcă ar ninge cu privirea
ta peste mine, cu buzele tale peste mine. Cu dragostea ta peste sufletul meu.
Te iubesc până la capătul universului şi înapoi, fără direcţii vectoriale. Te
iubesc până la capătul timpului, dar să nu cumva să-i treacă prin cap să se
termine vreodată că am să-l oblig să se reinventeze pentru noi. Te iubesc în
fiecare punct al universurilor sufletului meu. Şi toate astea şi multe altele pentru
tine.
Eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu