De inimă ca... pradă

De o vreme încoace mă trezesc cu mine deasupra mea. Niciodată în mine. Zbor deasupra mea survolându-mă ca un avion de vânătoare dornic de a-şi cadenţa muniţia spre inima – ţintă înspre anihilare. Un avion executând tot felul de manevre de intimidare, iar inima-ţintă a mea bate cu putere, speriată de eu – avion-de-vânătoare ştiind, de fapt mai mult simţind, absenţa antiaerienei ce-mi erai. Lipsa unei posibile protecţii o aduce până în pragul colapsului. Mă aştept ca în una din zilele astea să devină o novă. Măcar o novă. Inima – ţintă – novă. Ce se va face eu – avion-de-vânătoare fără obiectul muncii? Rămânând singur îşi va transforma singurătatea în singularitate?

Alteori zbor deasupra mea ca o acvilă. Cu ochiul precis aţintit spre mine în aşteptarea unei mişcări care să trădeze prezenţa inimii - pradă. O acvilă cu trupul şi simţurile încordate dureros spre atacul decisiv. Inima mea – pradă înlemneşte de spaimă în ea însăşi fără a vedea pericolul, dar simţindu-l stringent în ea şi în jurul ei. Nu are curaj nici să respire, nici măcar să gândească, în absenţa vizuinii adânci şi călduroase care-mi erai. Mă aştept ca iminenţa pericolului şi lipsa unei protecţii solide cauzate de absenţa ta să producă o sincopă, un deces sentimental, o plecare a sufletului în nefiinţa timpului fără tine.

Alteori, mai rar e adevărat, mă trezesc pândindu-mă cu ochi de prădător suprem dintr-un colţ al camerei. Sau al lumii? Colţul, desigur. Bine camuflat în penumbra pândei. Carnasier acumulând energie pentru saltul fatal la gatul inimii – prada căutându-i vena carotida ca pe o îmbinare suflet-minte. De data asta n-are nici o scăpare inima-prada. De data asta colţii sunt atât de aproape. Atât de apro...ape... Inima-prada îi simte deja înfigându-se, străpungând piele şi muşchi, obligând lichidul gros să curgă spre înroşirea cerului. Iar în lipsa ta ploaie ascunzând urme şi mirosuri, în lipsa realităţii norocului ce-mi erai zbaterea, truda pentru supravieţuire, că de luptă nici nu poate fi vorba, e inutilă. Oricum atacul decisiv va găsi inima – paradă într-o stare catatonică din cauza lipsei de tine.

Cel mai crunt îmi e când mă privesc prin lunetă. Atunci când ţinta desenată pe lunetă mi se imprimă pe inimă îngropând-o, înglodând-o în teamă. Lipsa vestei antiglonţ ce-mi erai o face să se zbată căutând siguranţa neconcludentă a umbrei pieptului meu. Ştie totuşi că nu poate păcăli traiectoria răsucită a glonţului. Oricum cu asta e învăţată. Şi sentimentele veneau dinspre tine ca şi gloanţe din ţevi ghintuite împlântându-se adânc în sufletul, în inima mea.

Şi pentru că toţi suntem datori cu un lucru în viaţă (ce clişeu produs de lipsa de tine) am să mă învăţ fără protecţia care-mi erai pentru a îndeplini datoria de a trăi. Voi supravieţui lipsei de tine. Din cauza ta voi supravieţui. O să-mi procur o plasă de mascare cu care să-mi acopăr inima să n-o mai zărească prădătorii, am să-mi cumpăr şi vestă antiglonţ şi platoşă şi antidot la venin (asta pentru cazul în care mă voi privi cu ochi veperini). Dar cel mai tare mă voi strădui să mă trezesc în mine. Chiar dacă o voi face în abisul sufletului meu. Să nu-mi mai caut inima – pradă – ţintă. Să n-o mai pândesc cu intenţii criminale, indiferent dacă sunt dictate de ordine precise sau de instincte animalice. Poate că uneori ar fi mai bine să o ucid, să o consum, dar nu vreau să o transform într-un martir ce a căzut strângând în braţe credinţa dragostei. Nu e un martir.

Ştiu ce voi face! Am să prăbuşesc şi am să transform avionul într-un trandafir roşu ca focul dorului ce mă mistuie încă forţându-l să stea neofilit în glastra ghintuită ce a fost odată o ţeavă a puştii prin a cărei lunetă mă ocheam. Da! Şi am să-l oblig să stea aşa, chircit în neputinţa lui, şi să-şi privească ţinta rătăcind bezmetică prin lume. Apoi îi voi acoperi acvilei ochii, dar îi voi lăsa auzul. Ca să o chinuie râsul prăzii eliberate de teamă. Şi fiara? E simplu. Pun nişte gratii între ea şi paradă. Va avea libertate totală dincolo de ele. Dar atât.

Apoi eu, cel cu inima eliberată de frica lipsei de tine, voi orbecăi prin lume în lipsa farului ce-mi erai, rătăcindu-mă pe mine prin mine în lipsa busolei ce-mi erai. Şi poate că vreodată mă voi regăsi împrăştiat în sângele meu traversându-l că pe un torent îngheţat cu răsuflarea tăiată de dorinţă. „Mai bine să sufăr că iubesc decât să nu iubesc” ziceam cândva, undeva. Şi acum zic la fel. E aceeaşi trăire. E aceeaşi binecuvântare – blestem. Mereu aceeaşi, doar noi alţii. Doar noi.

Alba Iulia 02.03.2015