Dialoguri - despre ce îmi eşti

- Lună plină crescând pe cerul gândurilor mele îmi eşti, zic.

- Iarăşi mă ameţeşti cu vorbele tale?

- Nu ştiu cum altfel ţi-aş putea arăta ce simt pentru tine.

Aerul ştrengar ce i se întipăreşte pe faţă şi sclipirea verde, de dragoste, din ochii ei îmi spun că pregăteşte ceva.

- Aşa îmi arăţi? Povestindu-mi? Vrei să adorm?

- Oricum ai să adormi. Dar după ce îţi voi arăta.

- Nu putem trece direct la fapte? şi zâmbetul ei e aproape râs de fericire.

Mai poţi zice ceva? O sărut. Singurul răspuns corect. Dar mă opreşte.

- Doar că îmi place să te aud. Vreau să te mai aud. Ţine-mă strâns în braţe ca şi când nu m-ai mai strâns de o veşnicie…

- E greu tare, o întrerup. De fapt nu te-am mai strâns de două veşnicii.

- Mă enervezi. Taci, zise pe un ton atât de contrastant cu vorbele încât mă înfior tot. Te iubesc. Aş vrea să te aud. Te rog. Spune-mi ce-ţi sunt.

- Acum să tac sau să-ţi spun?

Zâmbeşte şi se întoarce cu spatele spre mine lipindu-se de pieptul meu aşa cum era lipită de sufletul meu. Am cuprins-o cu braţele prinzându-i un sân în palmă. S-a lipit şi mai tare de mine strângându-mi mâinile în jurul ei.

- Ce-ţi mai sunt în afară de lună? Iar vocea ei suna a bine şi a cald şi a dragoste. Aşa cum sună vocea unei femei care iubeşte şi se simte iubită.

- Miros de primăvară al pielii tale înfiorată de febra dragostei, verdele crud al mugurului încolţit în coasta din care ai fost zămislită, noapte de dor ascuns în suflet, ziuă de drag luminând sufletu-mi flămând de tine, cântec de pădure înfiorată, zbor de cocor spre cuibul fecund, gând năstruşnic dus înspre ispită…

- Eu sunt ispită? Eu te indemn spre păcat? zice mieros dar o simt încordându-se asemenea unei tigroaice înainte de saltul decisiv.

Sunt tentat să o las să execute atacul final, dar o sărut pe ceafă şi îi prind mai ferm dar şi mai tandru sânul în palmă iar cu celălalt îi stâng mijlocul trăgând-o mai tare spre mine, lipind trupuri şi suflete. Contopindu-le. Impregnând piele în piele, carne în carne, suflet în suflet spre superlativul extrem al iubirii.

- Da, zic ferm dar las să-mi să curgă în vocea mea toată dragostea ce mă umple. Da, iubito. Tu eşti păcatul meu. Eşti păcatul meu cel mai mare. Eşti păcatul meu de viaţă. Eşti păcatul meu de dragoste. Eu sunt păcătosul tău, iar tu eşti religia mea, eşti templul unde mă închin şi eşti zeitatea căreia mă închin. Eşti dogmele mele toate.

De la primele vorbe o simt cum se destinde ajutând trupurile să se amestece în sublim. O simt înfiorată. O simt plutind printre vorbele acestea ca printre stele. Aş vrea să o aud. Dar nu mă îndur să stric momentul:

- Te iubesc, pământul meu, continui cu aceleaşi ton dar uşor mai răguşit de dorinţa ce pune stăpânire pe mine. Te iubesc, cerul meu. Realitatea şi visul meu. Te iubesc peste înţelegere. Eşti timpul meu fără început şi fără sfârşit. Eşti noaptea mea din răsărit şi ziua mea din lună. Eşti anotimpul meu etern ce mă ninge şi mă înmugureşte şi mă coace înfierbântându-mă şi mă brumează înruginindu-mă.

- Cred că aş putea rămâne însărcinată doar ascultându-te, lăsă să-i scape odată cu un oftat adânc plin de bine şi de dragoste, atât de adânc ca şi cum i-ar fi venit din tot sufletul.

- Mă întreb ce bine am făcut eu într-o altă viaţă de merit acum fericirea asta? întreb.

Se răsuceşte iar sânul acela împlinit şi cald de febra dragostei îmi alunecă din palmă stârnindu-mi simţurile.

- Tu mereu faci bine. Tu mereu iei pe umerii tăi tristeţea tuturor. Tu şi dintr-o înjurătură faci o poezie.

Ochii ei verzi, atât de verzi că verdele ar fi perimat fără ei, mă învăluie ridicându-mă deasupra cerurilor spre negarea pământului care sunt.

- Dacă ai ştii cât de dragi îmi sunt ochii tăi, îi spun pentru că nu mă pot abţine.

- Ştiu, zice simplu şi mă cuprinde cu braţele lipindu-şi faţa de pieptul meu.

- Şi să ştii că nu port tristeţea tuturor pe umerii mei. Vreau doar să o culeg pe toată şi să o transform în bucurie. Apoi iau toată bucuria şi o transform în iubire pe care ţi-o ofer.

- Mai spune-mi, şi căldura glasului mă făcu să vreau altceva, dar era bine.

- Mi-e bine. Mi-e atât de bine în sufletul tău. Mi-e atât de bine că îmi eşti răsărit jucăuş încălzind lumina ochilor mei. Mi-e atât de bine că îmi eşti apus aducând odihnă pentru sufletul meu plin de dorul de tine. Şi aripă pereche îmi eşti aşa cum şi eu îţi sunt purtându-ne spre bucuria zborului. Pădure înfigându-şi rădăcinile în sufletul meu şi lăsându-şi izvoarele-sentimente să curgă umplându-mă şi transformându-mă în fluviu de iubire vărsându-se în oceanul ce suntem. Îmi eşti zâmbetul tău lipit de suflet. Îmi eşti ochii tăi verzi definindu-mi culorile visurilor. Îmi eşti părul tău blond…

- E vopsit, iubitule. Am stricat momentul. Aşa-i? mă întrerupe făcându-şi apoi loc mai aproape de pieptul meu. Dar dacă nu te întrerupeam acum m-aş fi înecat în iubire.

O simt zâmbind şi pricep. Prelungesc puţin clipa de tăcere, iar când vrea să zică ceva:

- Nu ai vrut să zici asta. Nu ai vrut sa zici că era să te îneci. Altceva ai vrut să zici.

- Ai văzut asta? şi uimirea din ochii ei îmi arată bucuria cu care percepe sentimentele mele.

- Nu. Am simţit-o. Pentru că tu eşti sufletul meu tot.

Sărutul ce a urmat a fost explozia bucuriei ca o supernovă de stări şi emoţii şi sentimente umplând universul a două suflete contopite până la suprapunere totală.

- Îmi eşti trupul tău tot perfect pentru a fi frământat până la înfierbântare şi apoi copt în cuptorul iubirii…

- Taci!!! Taci şi lasă-mă să te iubesc!!! spuse ca un oftat de eliberare, un oftat ca o dragoste unind suflete peste timp dincolo de spaţii, printre vise eterne.

Ce a urmat nu se spune în vorbe decât pentru cei care ştiu limbajul plăcerii sublime cauzate de atât de multă iubire.

Alba Iulia 10-12.03.2015