despre mine

Asta aşa, ca să nu mai fiu întrebat.

Am să vă spun tot despre mine. Absolut tot. Voi răspunde aproape tuturor întrebărilor care mi s-au pus până acum şi unora nepuse. Am să încep, aşa cum cred că e normal, cu începuturile.

Sunt născut pe o pajişte verde de caii ce o pasc sau o frământă nărăvaşi în copite. Sunt născut în urma unui edict dat de un emir, sau era cumva un rege ortodox?, un împărat catolic?, poate era chiar papa însuşi? Vă rog să mă iertaţi dar asta nu mi-o amintesc prea bine. Eram tare ocupat să vin şi nu ştiam cum voi fi primit. Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să vin. M-am trezit smuls împotriva voinţei mele din liniştea mea cosmică şi trântit pe dealul acela negru de bivolii ce-l păşteau. Cum? Care pajişte verde? Auzi, domnule, crezi că ştii mai bine ca mine unde m-am născut? Te rog să-ţi păstrezi ideile pentru dumneata. Dacă nu vino şi vorbeşte dumneata despre cine sunt eu. Ei! E adevărat că nu-mi amintesc anul. Singurul lucru pe care-l ştiu despre an e că a fost unul cu un vin bun. Şi acum îl mai port în sânge. Luna era obligatoriu una de toamnă, una în care vinul fierbea, altfel nu mi l-aş fi amintit. Dar cred că era şi una de primăvară, altfel nu aş fi avut ochii verzi. Voi credeţi că ochii mei sunt verzi pentru că aşa vă las eu să-i vedeţi. De fapt ochii mei au culoare veşniciei. Domnule, dacă mă mai întrerupeţi veţi regreta. Promit. Dacă nu vreţi să mă ascultaţi vă rog să plecaţi. Vă înşelaţi. Nu sunt irascibil. Când voi deveni irascibil nu vă voi mai ruga. Vă voi prinde de guler şi vă voi scoate definitiv afară din universul meu. Aşa unde rămăsesem? La ochi. În regulă. Ochii mei de culoarea eternităţii. Cum Doamne iartă-mă am ajuns de la naştere la ochi? Luna când m-am născut, asta era. Trebuie să fi fost de toamnă pentru vin, sau de primăvară pentru verde. Sau poate de vară pentru flăcările ce le port în inimă mereu şi care mă mistuie asemenea dorurilor. Sau poate a fost totuşi o lună de iarnă datorită zăpezilor din gândurile mele. Oricum asta contează mai puţin. Cel mai tare contează ziua, iar ziua când am fost născut a fost o zi fantastică. O zi ce nu a putut face parte dintr-un început sau un mijloc sau un sfârşit din luna în care am fost născut, ci a fost o zi prăbuşită din cer a întâmplare în luna aceea şi devenind ziua a 33-a a lunii. Auzi, băi „domnule”, ieşi tu afară din universul acesta. Se pare că nu-ţi prieşte aici. Ieşi afară „înţeleptule” şi caută să-ţi verşi fierea prin alte constelaţii. Hai! Repejor până nu-ţi dau şi câţiva quasari în dos. Gata! Staţi să-mi trag sufletul şi să-mi scutur palmele. Câtă impertinenţă!!! E povestea lui sau a mea?! Ce Dumnezeu?! Mai vrea cineva? Aşa. Scuze. Ziua a treiştreia a lunii. Cred că asta a fost. Acum v-am mai spus că mi-e greu să-mi amintesc cu exactitate că eram ocupat să vin. Dar ora e cea mai importantă. Era o oră cu ascendent atât în dimineaţă cât şi în amiaza şi în seara, şi în noapte. Nu-mi amintesc dacă avea ascendent în steaua polară. A, nu. Sigur nu. Steaua polară mi-a venit muuuult mai târziu. Cam atât despre naşterea mea pe acel vârf de munte albastru de cerul care îl păştea curgând prin universu-mi ca un torent de tot şi de toate.

Apoi am fost alăptat din Calea Lactee; am învăţat să merg pe oceanul planetar, iar primele cuvinte le-am schimbat cu vântul polar. Noaptea dormeam în carul mare, iar ziua îl tragem de barba pe Odin în Walhalla, mă jucam cu fulgerele lui Zeus prin Olimp, alergam desculţ prin Coranul lui Mahomed şi ascundeam cheile raiului ca Dumnezeu să nu le găsească prin nici un cer ştiut sau nu. Dar a trebuit să merg la şcoală. Mi-a plăcut tare la şcoală. Cuvintele erau prietenele mele. Din litere mereu mi-am făcut câte un cercel, câte o brăţară, dar cuvintele… Şi numerele m-au îndrăgit. Mi se dezvăluiau din prima. Le înţelegeam de parcă erau în capul meu, în sufletul meu. Îmi plăcea tare de tot şi să desenez. Aveam  câte o cometă pentru fiecare culoare, una pentru alb, una pentru negru. Din când în când mai foloseam câte o rază pentru albastru, sau pentru roşu, sau pentru verde... Dacă aţi ştii cât îmi plăcea verdele… şi acum tot verdele îmi place. Şi mi-a plăcut atât de mult la şcoală încât am uitat de toţi zeii şi semizeii şi eroii. Din când în când mai citeam despre ei. Dar atât.

Ajuns la adolescenţă am aflat cum e să iubeşti. Şi ce aş fi putut iubi prima dată dacă nu doi ochi verzi şi un păr blond. Atât de mult am iubit… atât de mult încât am descoperit poezia, şi proza. Şi teatrul… atât de mult încât universul meu devenise o lume ce ne încăpea… atât de mult încât când a plecat n-am mai vrut să iubesc. Aşa am crezut. Bântuiam hotarele lumii purtând mustaţă şi vântul în plete în eterne căutări. Şi am părăsit ca să nu mai fiu părăsit. Am tot părăsit până am înţeles că nu acesta sunt eu. Am încetat să mai scriu atunci când a plecat… a doua oară… Cum altfel? Dar n-am mai bântuit. Purtam doar mustaţă şi vântul în plete şi toate în ochi. Apoi am putut iubi. Eram din nou pe pajiştea alba de oile ce o păşteau ca nişte nori mitologici şi am iubit. Şi am procreat tot pe dealul acela galben de dragonii ce-l păzeau ca nişte care alegorice ce erau. Şi am muncit, şi am luptat, şi am trăit, şi, mai ales, am iubit… Apoi am murit. Mă rog, mi s-a prăbuşit universul. A căzut peste mine sufocându-mă. M-a întunecat. M-a ascuns pe mine de mine. Apoi am iubit. Am fost iubit. Am fost… Sunt… Iubesc… Doar atât mai sunt: iubire. Doar atât mai pot. Pierdusem cuvintele. Le uitasem. Cred că mai degrabă fugisem de ele sau le ascunsesem. Când am avut mai multă nevoie de ele m-au găsit ele pe mine. Cam atât.

Dar mai sunt întrebări. Vreţi să ştiţi ce întrebări am primit? Bine. Vă spun. Am să vă spun întrebarea şi apoi răspunsul meu. Uneori voi fi iritat pentru că întrebările sunt de prost gust. De exemplu: ce înălţime şi ce greutate ai? Cum sa întrebi asta pe un om despre care nu ştii cu adevărat nici măcar dacă exista. Răspunsul e simplu de tot. Înălţimea mea e de la dimensiunea unui atom ce sunt până la cea a infinitului ce-mi e sufletul. Pot afişa oricare înălţime vreau sau îmi convine. Pot privi peste eternitate, sau pot să nu vad nimic din cauza unui atom de carbon care îmi întunecă orizontul. Pot asculta trecerea timpului sau nu pot auzi nici uruitul cauzat de mişcarea universului. Pot culege aştrii cu mâna ca pe cireşe, sau pot fi electron orbitând spre nicăieri. Cu greutatea e şi mai simplu. Sunt atât de greu cât sentimentele mele sau atât de uşor cât sunt gândurile care mă poartă bezmetice prin noiane de poveşti nespuse sau necitite. Sunt greu cât inima mea plină de dor şi de dragoste, sau atât de uşor cât ceaţa ce mă învăluie în neştiinţă.

La întrebarea despre ochi am răspuns. Una asemănătoare e despre păr. Parul meu e de culoarea vântului ce-i poartă stările. Părul meu e când negru ca eternul NICIODATĂ, când roşu că veşnicul TE IUBESC, când verde ca SPERANŢA însăşi, când albastru ca DORUL din nopţile de nesomn. Părul meu are propria voinţă. Când vrea să sărute, sărută. Când vrea să mângâie, mângâie. N-a învăţat să înjure sau să huiduie. Mai pleacă uneori, atunci când vrea, şi alteori uită să mai revină. Gura mea? Cine nu e învăţat cu sărutul iubirii va crede că gura mea arde. Va crede că din jeratic s-a născut. Dar gura mea ştie şi sudalme şi, cred, că a învăţat şi câteva blesteme. Deşi pe ultimele nu am auzit-o niciodată zicându-le. Nici măcar gândindu-le nu am auzit-o.

De mâncat mănânc făină de stele şi beau lapte de cometă. Îmi place mult jăraticul servit pe tăvi de cleştar celest purtate în spate de ţapi fantastici coborâţi din legende cu naiade. Soare cu cremă de lună ornat cu pădure îmi pun la desert. Cu vise frumoase mă hrănesc la micul dejun. Iar la cină. Din când în când beau câte o cană de ceai din lacrimă de stea cu aromă de coada şoricelului. Pita mi-o frământă in copite inorogii şi mi-o coc ielele în privirile lor. Carnea mi-o iau din pământ şi o consum crudă. Cum altfel? Uneori o mai încălzesc la răsărit sau la apus, dar atât.

O întrebare ce mă irită tare şi prin perspectiva faptului că mi-a fost pusa de o femeie este „Ce femei îţi plac?” Nu mă irită întrebarea în sine. Nici răspunsul. V-am spus că sunt prieten cu cuvintele şi atunci pot simţi tonul din spatele lor chiar şi când sunt scrise. Tonul m-a deranjat. Semnificaţia afişată a expresiei „îţi plac”. Îmi plac toate femeile. Toate. Dar de iubit iubesc o singura femeie. Femeia pe care o iubesc e astrală şi mă poartă în iubire ca în zbor, iar zborul e dor distilat din verde. Iubesc o singură femeie şi dacă nu sunt părăsit, minţit sau înşelat o iubesc până dincolo de fiinţă sau de timp. Oricum o voi iubi aşa. Iubesc o femeie, o singură femeie cu glasul ca un vânt sprinţar de mai, cu sufletul strângând universul meu la piept. O femeie coborâtă din Castor şi Polux să-mi renască speranţa iar eu să-i dau în schimb fericire în loc de flori sau diamante. Îmi plac toate femeile, dar iubesc o singură femeie. O femeie cu trup de foc şi iubire în loc de inimă. O femeie înverzindu-mi dorul din ochii ei verzi ca primăverile iubirii. O femeie care îmi umple fiecare clipă cu veşnicii. O femeie care e FEMEIA MEA aşa cum eu sunt BĂRBATUL EI.

O întrebare care nu mi-a pus-o nimeni până de curând e despre aripa mea. Aripa ce-mi poartă universul cu tot ce are el: iubire, vise, doruri, cuvinte, iubire… Aripa mea flămândă de zbor. Aripa mea ce nu poate zbura singura nici măcar peste pajiştea verde de caii ce o pasc. Aripa mea e translucidă lângă o altă aripă translucidă învăţând împreună zborul spre înalt, tot mai înalt, tot mai fericire, tot mai noi unul prin altul. Oare v-am spus ca în afară de iubire nu sunt, nu exist? Doar iubire sunt pe pajiştea verde din ochii ce înverzesc eternităţi.

Acesta sunt eu şi nu voi mai răspunde întrebărilor decât în această seară, că doar de aceea v-am chemat aici. Dar vă rog să nu mă obligaţi, cu întrebări sterile, să vă tratez ca pe domnul acela. Iar apoi vă rog să nu mă mai întrebaţi nimic. Mă duc să iubesc.

Alba Iulia 12. 03.2015